MOISE ŞI CABALA • AKHENATON ŞI SATAN • SOLOMON, SHEBA ŞI HIRAM • REGELE ARTHUR Şl CHAKRA COROANĂ

Civilizaţia egipteană este probabil cea mai de succes din întreaga istorie cunoscută, supravieţuind vreme de peste trei mii de ani – în comparaţie cu cea creştină, din Europa şi America, care are, deocamdată, o durată de numai circa două mii de ani. Un alt aspect remarcabil este cel al arhivelor istorice egiptene extraordinar de bine păstrate, pe zidurile templelor, pe tăbliţe de lut ori pe papirusuri. Acestea au fost esenţiale în plasarea în contextul istoric corect a civilizaţiilor învecinate, care au lăsat în urmă mult mai puţine artefacte şi consemnări.
În mod tradiţional, se consideră că exodul evreilor din Egipt a avut loc în timpul faraonului Ramses al Il-lea, unul dintre cei mai de seamă conducători ai Egiptului. Realizator al marilor construcţii de la Luxor şi Abu Simbel, este totodată creatorul uriaşului obelisc aflat astăzi în Place de la Concorde, în Paris. In poemul romantic Ozymandias, de Shelley, Ramses al Il-lea este arhetipul conducătorului muritor ce ajunge să creadă că monumentele sale vor dura o veşnicie: „Priviţi-mi lucrările, voi cei puternici, şi disperaţi!”
Un rival de mare clasă al lui Moise, aşa l-am putea considera. Aşa 1-a considerat, în orice caz, Cecil В. De Miile. Numai că a apărut o problemă. Arheologii au descoperit că încercările de a găsi urme lăsate de iudei în timpul domniei lui Ramses al Il-lea sau semne ale căderii Ierihonului ori ale distrugerii Templului lui Solomon în straturile arheologice corespunzătoare nu duc la absolut nici un rezultat. în consecinţă, specialiştii au ajuns la concluzia că miturile epice ale originii evreilor sunt doar „mituri”, în sensul că nu au nici o bază în realitatea istorică.
Merită să ne oprim acum un moment şi să ne întrebăm cât de mult p-au dorit acei oameni ca poveştile respective să fie neadevărate, în ce măsură convingerile lor au fost fundamentate pe o veselie similară cu aceea a adolescenţilor atunci când constată că certitudinile din copilărie le sunt spulberate.
în anii nouăzeci, un grup de tineri arheologi din Londra şi din Austria, conduşi de David Rohl, au pus la îndoială cronologia convenţională a Egiptului. De fapt, ei şi-au dat seama că în perioada celei de-a treia dinastii din Regatul Mijlociu, două şiruri de faraoni despre care se credea că au domnit unii în continuarea celorlalţi s-au aflat de fapt la putere concomitent. Astfel, cronologia egipteană a fost „scurtată” cu aproximativ patru sute de ani. Numită „noua cronologie”, aceasta câştiga teren chiar şi în rândul generaţiilor mai vechi de egiptologi.
Un efect secundar neprevăzut al noii cronologii – şi spun „neprevăzut” deoarece aceşti cercetători nu urmăreau vreun scop religios în sine — a fost acela că, atunci când au început să caute dovezi ale miturilor biblice cu patru sute de ani în urmă, arheologii au făcut unele descoperiri senzaţionale.
Condiţia umană ne oferă o extraordinară libertate de a crede ceea ce vrem să credem, dar pentru toţi cei care nu au motive ascunse pentru a considera că relatările biblice sunt „doar poveşti de adormit copiii”, aceste noi dovezi sunt edificatoare.
Ele demonstrează că Moise nu a trăit în circa 1250 Î.C., fiind deci contemporan cu Ramses al II-lea, ci că s-a născut în aproximativ 1540 î.C, iar exodul s-a petrecut în jurul anului 1447 Î.C. Utilizând calcule astronomice şi observaţii ale planetei Venus consemnate în textele mesopotamiene care coroborează atât Biblia, cât şi documentele egiptene păstrate până astăzi, David Rohl a adus dovezi concludente care atestă că Moise a crescut ca prinţ egiptean la curtea faraonului Neferhotep I, pe la mijlocul secolului al XVI-lea î.C. Rohl a descoperit indicii suplimentare într-o relatare a lui Artapanus, un istoric iudeu din secolul al IlI-lea Î.C, care ar fi putut avea acces la consemnări acum pierdute din templele egiptene. Artapanus povestea că „prinţul Mousos” a devenit un administrator popular în vremea lui Khenefru, succesorul lui Neferhotep I. Apoi, când faraonul a început să-1 invidieze, Mousos a fost exilat. In cele din urmă, Rohl demonstrează că faraonul din vremea exodului a fost succesorul lui Khenefru, Dudimose. Excavaţiile efectuate în stratul arheologic corespunzător perioadei lui Dudimose au scos la iveală vestigiile unei aşezări străine de sclavi sau muncitori — precum cele la care se referă Papirusul Brooklyn, un decret regal ce autorizează transferul unui asemenea grup, exact în perioada respectivă. Această aşezare ar fi putut fi construită de — şi pentru — evrei. Există de asemenea morminte şi dovezi ale unor înmormântări în masă grăbite, care ar putea constitui dovezi ale urgiilor biblice.
Descoperirea ruinelor în piatră ne introduce în realitatea istorică, dar pentru a înţelege ceea ce era cu adevărat important în termeni umani, cum anume era să trăieşti acolo, cele mai înalte şi mai adânci culmi ale experienţei umane, trebuie să apelăm din nou la istoria secretă.
în calitatea sa de prinţ egiptean, Moise a fost un iniţiat al misterelor egiptene. Acest lucru a fost consemnat de istoricul local Manetho, care a plasat respectiva şcoală a misterelor la Hetiopolis, şi este de asemenea confirmat în Faptele apostolilor 7:22, unde apostolul Ştefan spune: „Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor.”
învăţăturile lui Moise sunt puternic ancorate în înţelepciunea egipteană. Spre exemplu, Descântecul 125 din Cartea morţilor descrie judecata celor decedaţi. Spiritul trebuie să declare în faţa lui Osiris că a dus o viaţă cuviincioasă şi apoi să nege, în prezenţa celor patruzeci şi doi de judecători ai morţilor, că a comis o serie de fapte imorale: „Nu am furat, nu am ucis, nu am adus mărturie falsă” şi aşa mai departe. Fireşte că acest text este mai vechi decât cele Zece Porunci.
Dar asta nu ştirbeşte cu nimic meritele lui Moise. învăţăturile sale nu ar fi putut izvorî decât din mediul istoric în care trăia. Semnificativ cu privire la el este însă modul în care a reformulat înţelepciunea străveche, cu scopul de a duce omenirea spre următoarea etapă din evoluţiua conştiinţei.
Când, exilat fiind, fuge în deşert, Moise întâlneşte un învăţător bătrân şi înţelept. Ietro era un mare preot african — etiopian — păstrător al unor tăbliţe de piatră. Când Moise s-a însurat cu fiica lui, Ietro 1-a iniţiat la un nivel superior. Aceasta lasă de fapt să se înţeleagă episodul cu rugul în flăcări. Când Moise a văzut tufişul arzând fără a fi mistuit de foc, a avut de fapt o viziune a eului ce nu este distrus de focul purificator aflat dincolo de mormânt.
Din această viziune a sa a izvorât ideea unei misiuni, impulsul de a acţiona pentru binele superior al omenirii, de a ne conduce pe toţi pe un tărâm al laptelui şi mierii.
Dar când Moise ezită în faţa imensităţii misiunii încredinţate, Dumnezeu îi întăreşte hotărârea: „Toiagul acesta, care a fost prefăcut în şarpe, ia-1 în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni.” Şi Moise s-a întors în Egipt, cu gândul de a-i cere faraonului „să lase poporul meu să plece”. In vreme ce el şi fratele său, Aaron, se aflau în sala tronului, acesta din urmă şi-a aruncat brusc toiagul la pământ. Ca prin farmec, toiagul s-a transformat într-un şarpe. Faraonul a cerut vrăjitorilor de la curte să repete şi ei isprava, dar când au făcut-o, şarpele lui Aaron i-a înghiţit pe ai lor.
Pe măsură ce conflictul dintre Moise şi faraon evolua, Moise a început să-şi folosească şi el toiagul — sau bagheta — pentru a dirija cursul evenimentelor: pentru a aduce foc şi grindină din cer, pentru a arunca urgia lăcustelor, pentru a despărţi apele mării Roşii ori pentru a azvârli o piatră astfel ca apa să ţâşnească dincolo de maluri.
Dar ce înseamnă oare toate acestea? Bănuiesc că mulţi dintre cititori ştiu deja ce vreau să spun, dar legenda conform căreia acest toiag fusese cioplit din lemnul copacului din Grădina Raiului îi subliniază semnificaţiile profunde. Toiagul este parte a dimensiunii vegetale a cosmosului. Stăpânindu-1 şi controlându-1 în propriul său corp, Moise, acum un iniţiat, a putut stăpâni şi controla universul din jurul lui.
Mai târziu, după ce a renunţat la încercările de a-1 convinge pe faraon să-i elibereze poporul şi să-1 lase să plece în deşertul Sinai, a coborât de pe munte cu tablele de piatră. Moise s-a dovedit a fi un veritabil tiran, din unele puncte de vedere chiar mai dur decât faraonii. De nenumărate ori, evreii au eşuat în a se ridica la înălţimea cerinţelor sale. La un moment dat, au fost pedepsiţi cu o invazie a unor şerpi feroce şi mortali. Pentru a-i salva, Moise a ţintuit un şarpe de bronz pe un stâlp aşezat orizontal. Iată cum comentează loan 3:14 acest fragment din Vechiul Testament: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.” în mod evident, loan considera că şarpele de bronz îl prevestea pe Isus Cristos răstignit. Sintagma „să se înalţe” are sensul de a fi transformat sau transfigurat. Şarpele de bronz a fost topit, astfel că priveşte înainte, sugerează loan, spre transfigurarea corpului material al omenirii. Toiagul pe care îl foloseşte Moise pentru a-i pedepsi pe egipteni şi a-şi disciplina propriul popor era o imagine a şarpelui luciferic al conştiinţei animale care a fost controlată şi supusă de voinţă şi de o disciplină morală foarte dificil de menţinut. Prin urmare, darul pe care Moise 1-a făcut poporului său a fost vinovăţia. Moralitatea apare în istorie odată cu Moise şi, odată cu ea, se manifestă şi o schimbare de atitudine.
Dacă privim cele Zece Porunci din perspectiva doctrinei ezoterice, cel mai semnificativ este modul în care primele două interzic utilizarea imaginilor în practicile religioase şi cer iudeilor să nu venereze alţi zei. La fel ca Avraam, Moise deschide calea către un nou tip de religie care elimină practicile celor anterioare, cu ceremoniile lor elaborate, cu chimvalele răsunătoare, norii de fum întunecat şi idolii vorbitori. Vechea religie tindea să diminueze conştiinţa. Credincioşii obţineau accesul la lumile spirituale, dar o făceau într-un mod necontrolat, în cadrul viziunilor copleşitoare, exaltate, ale adepţilor lui Osiris. Iar Moise intenţiona să schimbe această stare de lucruri şi s-o înlocuiască cu o comuniune meditativă, conştientă, cu divinul.
Interzicând imaginile — chipurile cioplite – Moise a contribuit la crearea condiţiilor ce aveau să facă posibilă gândirea abstractă.
Cele Zece Porunci şi celelalte legi incluse în Ieşirea şi Deuteronomul constituie învăţăturile de ordin public ale lui Moise; ele erau destinate întregului popor. Conform tradiţiei ezoterice, el i-a iniţiat totodată pe cei şaptezeci de bătrâni ai neamului în Cabală — cunoaşterea mistică secretă a iudaismului.
Cabala este la fel de cuprinzătoare ca orice religie majoră a lumii şi vom reveni cu timpul asupra diverselor ei aspecte.
Repet, faptul că au izvorât dintr-o tradiţie mai veche, respectiv sistemul numeric mistic al egiptenilor, nu diminuează câtuşi de puţin importanţa lui Moise sau a Cabalei.
Nu ne-au parvenit calcule matematice din Egiptul antic, dar cunoştinţele în domeniul matematicilor superioare s-au păstrat în arta locală. Spre exemplu, ochiul lui Horus era frecvent înfăţişat sub forma aşa-numitului ochi udja, despre care ştim astăzi ca era format dintr-o serie de hieroglife ce reprezentau fracţii cu totalul de

Civilizaţia egipteană este probabil cea mai de succes din întreaga istorie cunoscută, supravieţuind vreme de peste trei mii de ani – în comparaţie cu cea creştină, din Europa şi America, care are, deocamdată, o durată de numai circa două mii de ani. Un alt aspect remarcabil este cel al arhivelor istorice egiptene extraordinar de bine păstrate, pe zidurile templelor, pe tăbliţe de lut ori pe papirusuri. Acestea au fost esenţiale în plasarea în contextul istoric corect a civilizaţiilor învecinate, care au lăsat în urmă mult mai puţine artefacte şi consemnări.
În mod tradiţional, se consideră că exodul evreilor din Egipt a avut loc în timpul faraonului Ramses al Il-lea, unul dintre cei mai de seamă conducători ai Egiptului. Realizator al marilor construcţii de la Luxor şi Abu Simbel, este totodată creatorul uriaşului obelisc aflat astăzi în Place de la Concorde, în Paris. In poemul romantic Ozymandias, de Shelley, Ramses al Il-lea este arhetipul conducătorului muritor ce ajunge să creadă că monumentele sale vor dura o veşnicie: „Priviţi-mi lucrările, voi cei puternici, şi disperaţi!”Un rival de mare clasă al lui Moise, aşa l-am putea considera. Aşa 1-a considerat, în orice caz, Cecil В. De Miile. Numai că a apărut o problemă. Arheologii au descoperit că încercările de a găsi urme lăsate de iudei în timpul domniei lui Ramses al Il-lea sau semne ale căderii Ierihonului ori ale distrugerii Templului lui Solomon în straturile arheologice corespunzătoare nu duc la absolut nici un rezultat. în consecinţă, specialiştii au ajuns la concluzia că miturile epice ale originii evreilor sunt doar „mituri”, în sensul că nu au nici o bază în realitatea istorică.Merită să ne oprim acum un moment şi să ne întrebăm cât de mult p-au dorit acei oameni ca poveştile respective să fie neadevărate, în ce măsură convingerile lor au fost fundamentate pe o veselie similară cu aceea a adolescenţilor atunci când constată că certitudinile din copilărie le sunt spulberate.în anii nouăzeci, un grup de tineri arheologi din Londra şi din Austria, conduşi de David Rohl, au pus la îndoială cronologia convenţională a Egiptului. De fapt, ei şi-au dat seama că în perioada celei de-a treia dinastii din Regatul Mijlociu, două şiruri de faraoni despre care se credea că au domnit unii în continuarea celorlalţi s-au aflat de fapt la putere concomitent. Astfel, cronologia egipteană a fost „scurtată” cu aproximativ patru sute de ani. Numită „noua cronologie”, aceasta câştiga teren chiar şi în rândul generaţiilor mai vechi de egiptologi.Un efect secundar neprevăzut al noii cronologii – şi spun „neprevăzut” deoarece aceşti cercetători nu urmăreau vreun scop religios în sine — a fost acela că, atunci când au început să caute dovezi ale miturilor biblice cu patru sute de ani în urmă, arheologii au făcut unele descoperiri senzaţionale.Condiţia umană ne oferă o extraordinară libertate de a crede ceea ce vrem să credem, dar pentru toţi cei care nu au motive ascunse pentru a considera că relatările biblice sunt „doar poveşti de adormit copiii”, aceste noi dovezi sunt edificatoare.Ele demonstrează că Moise nu a trăit în circa 1250 Î.C., fiind deci contemporan cu Ramses al II-lea, ci că s-a născut în aproximativ 1540 î.C, iar exodul s-a petrecut în jurul anului 1447 Î.C. Utilizând calcule astronomice şi observaţii ale planetei Venus consemnate în textele mesopotamiene care coroborează atât Biblia, cât şi documentele egiptene păstrate până astăzi, David Rohl a adus dovezi concludente care atestă că Moise a crescut ca prinţ egiptean la curtea faraonului Neferhotep I, pe la mijlocul secolului al XVI-lea î.C. Rohl a descoperit indicii suplimentare într-o relatare a lui Artapanus, un istoric iudeu din secolul al IlI-lea Î.C, care ar fi putut avea acces la consemnări acum pierdute din templele egiptene. Artapanus povestea că „prinţul Mousos” a devenit un administrator popular în vremea lui Khenefru, succesorul lui Neferhotep I. Apoi, când faraonul a început să-1 invidieze, Mousos a fost exilat. In cele din urmă, Rohl demonstrează că faraonul din vremea exodului a fost succesorul lui Khenefru, Dudimose. Excavaţiile efectuate în stratul arheologic corespunzător perioadei lui Dudimose au scos la iveală vestigiile unei aşezări străine de sclavi sau muncitori — precum cele la care se referă Papirusul Brooklyn, un decret regal ce autorizează transferul unui asemenea grup, exact în perioada respectivă. Această aşezare ar fi putut fi construită de — şi pentru — evrei. Există de asemenea morminte şi dovezi ale unor înmormântări în masă grăbite, care ar putea constitui dovezi ale urgiilor biblice.Descoperirea ruinelor în piatră ne introduce în realitatea istorică, dar pentru a înţelege ceea ce era cu adevărat important în termeni umani, cum anume era să trăieşti acolo, cele mai înalte şi mai adânci culmi ale experienţei umane, trebuie să apelăm din nou la istoria secretă.în calitatea sa de prinţ egiptean, Moise a fost un iniţiat al misterelor egiptene. Acest lucru a fost consemnat de istoricul local Manetho, care a plasat respectiva şcoală a misterelor la Hetiopolis, şi este de asemenea confirmat în Faptele apostolilor 7:22, unde apostolul Ştefan spune: „Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor.”învăţăturile lui Moise sunt puternic ancorate în înţelepciunea egipteană. Spre exemplu, Descântecul 125 din Cartea morţilor descrie judecata celor decedaţi. Spiritul trebuie să declare în faţa lui Osiris că a dus o viaţă cuviincioasă şi apoi să nege, în prezenţa celor patruzeci şi doi de judecători ai morţilor, că a comis o serie de fapte imorale: „Nu am furat, nu am ucis, nu am adus mărturie falsă” şi aşa mai departe. Fireşte că acest text este mai vechi decât cele Zece Porunci.Dar asta nu ştirbeşte cu nimic meritele lui Moise. învăţăturile sale nu ar fi putut izvorî decât din mediul istoric în care trăia. Semnificativ cu privire la el este însă modul în care a reformulat înţelepciunea străveche, cu scopul de a duce omenirea spre următoarea etapă din evoluţiua conştiinţei.Când, exilat fiind, fuge în deşert, Moise întâlneşte un învăţător bătrân şi înţelept. Ietro era un mare preot african — etiopian — păstrător al unor tăbliţe de piatră. Când Moise s-a însurat cu fiica lui, Ietro 1-a iniţiat la un nivel superior. Aceasta lasă de fapt să se înţeleagă episodul cu rugul în flăcări. Când Moise a văzut tufişul arzând fără a fi mistuit de foc, a avut de fapt o viziune a eului ce nu este distrus de focul purificator aflat dincolo de mormânt.Din această viziune a sa a izvorât ideea unei misiuni, impulsul de a acţiona pentru binele superior al omenirii, de a ne conduce pe toţi pe un tărâm al laptelui şi mierii.Dar când Moise ezită în faţa imensităţii misiunii încredinţate, Dumnezeu îi întăreşte hotărârea: „Toiagul acesta, care a fost prefăcut în şarpe, ia-1 în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni.” Şi Moise s-a întors în Egipt, cu gândul de a-i cere faraonului „să lase poporul meu să plece”. In vreme ce el şi fratele său, Aaron, se aflau în sala tronului, acesta din urmă şi-a aruncat brusc toiagul la pământ. Ca prin farmec, toiagul s-a transformat într-un şarpe. Faraonul a cerut vrăjitorilor de la curte să repete şi ei isprava, dar când au făcut-o, şarpele lui Aaron i-a înghiţit pe ai lor.Pe măsură ce conflictul dintre Moise şi faraon evolua, Moise a început să-şi folosească şi el toiagul — sau bagheta — pentru a dirija cursul evenimentelor: pentru a aduce foc şi grindină din cer, pentru a arunca urgia lăcustelor, pentru a despărţi apele mării Roşii ori pentru a azvârli o piatră astfel ca apa să ţâşnească dincolo de maluri.Dar ce înseamnă oare toate acestea? Bănuiesc că mulţi dintre cititori ştiu deja ce vreau să spun, dar legenda conform căreia acest toiag fusese cioplit din lemnul copacului din Grădina Raiului îi subliniază semnificaţiile profunde. Toiagul este parte a dimensiunii vegetale a cosmosului. Stăpânindu-1 şi controlându-1 în propriul său corp, Moise, acum un iniţiat, a putut stăpâni şi controla universul din jurul lui.Mai târziu, după ce a renunţat la încercările de a-1 convinge pe faraon să-i elibereze poporul şi să-1 lase să plece în deşertul Sinai, a coborât de pe munte cu tablele de piatră. Moise s-a dovedit a fi un veritabil tiran, din unele puncte de vedere chiar mai dur decât faraonii. De nenumărate ori, evreii au eşuat în a se ridica la înălţimea cerinţelor sale. La un moment dat, au fost pedepsiţi cu o invazie a unor şerpi feroce şi mortali. Pentru a-i salva, Moise a ţintuit un şarpe de bronz pe un stâlp aşezat orizontal. Iată cum comentează loan 3:14 acest fragment din Vechiul Testament: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.” în mod evident, loan considera că şarpele de bronz îl prevestea pe Isus Cristos răstignit. Sintagma „să se înalţe” are sensul de a fi transformat sau transfigurat. Şarpele de bronz a fost topit, astfel că priveşte înainte, sugerează loan, spre transfigurarea corpului material al omenirii. Toiagul pe care îl foloseşte Moise pentru a-i pedepsi pe egipteni şi a-şi disciplina propriul popor era o imagine a şarpelui luciferic al conştiinţei animale care a fost controlată şi supusă de voinţă şi de o disciplină morală foarte dificil de menţinut. Prin urmare, darul pe care Moise 1-a făcut poporului său a fost vinovăţia. Moralitatea apare în istorie odată cu Moise şi, odată cu ea, se manifestă şi o schimbare de atitudine.Dacă privim cele Zece Porunci din perspectiva doctrinei ezoterice, cel mai semnificativ este modul în care primele două interzic utilizarea imaginilor în practicile religioase şi cer iudeilor să nu venereze alţi zei. La fel ca Avraam, Moise deschide calea către un nou tip de religie care elimină practicile celor anterioare, cu ceremoniile lor elaborate, cu chimvalele răsunătoare, norii de fum întunecat şi idolii vorbitori. Vechea religie tindea să diminueze conştiinţa. Credincioşii obţineau accesul la lumile spirituale, dar o făceau într-un mod necontrolat, în cadrul viziunilor copleşitoare, exaltate, ale adepţilor lui Osiris. Iar Moise intenţiona să schimbe această stare de lucruri şi s-o înlocuiască cu o comuniune meditativă, conştientă, cu divinul.Interzicând imaginile — chipurile cioplite – Moise a contribuit la crearea condiţiilor ce aveau să facă posibilă gândirea abstractă.Cele Zece Porunci şi celelalte legi incluse în Ieşirea şi Deuteronomul constituie învăţăturile de ordin public ale lui Moise; ele erau destinate întregului popor. Conform tradiţiei ezoterice, el i-a iniţiat totodată pe cei şaptezeci de bătrâni ai neamului în Cabală — cunoaşterea mistică secretă a iudaismului.Cabala este la fel de cuprinzătoare ca orice religie majoră a lumii şi vom reveni cu timpul asupra diverselor ei aspecte.Repet, faptul că au izvorât dintr-o tradiţie mai veche, respectiv sistemul numeric mistic al egiptenilor, nu diminuează câtuşi de puţin importanţa lui Moise sau a Cabalei.Nu ne-au parvenit calcule matematice din Egiptul antic, dar cunoştinţele în domeniul matematicilor superioare s-au păstrat în arta locală. Spre exemplu, ochiul lui Horus era frecvent înfăţişat sub forma aşa-numitului ochi udja, despre care ştim astăzi ca era format dintr-o serie de hieroglife ce reprezentau fracţii cu totalul de

Ochiul udja sub forma unei serii de fracţii.

În cadrul idealismului sacru, forma corpului omenesc este un microcosmos al universului. Proporţiile divine pot fi găsite nu doar la amoniţi si la nebuloasele stelare, ci si în trupul uman. Egiptologul R.A. Schwaller de Lubicţ a petrecut cincisprezece ani identificând proporţiile matematice divine la templul din Luxor. De la el ştim că trasarea rituală a fundaţiei si sfinţirea templului constituiau ceremonia de Predare a Casei către Stăpânul ei. In mod similar, scria el, în hinduism construirea unui templu în forma trupului omenesc era considerat a fi un proces magic. Se credea că, dacă supraveghetorul lucrărilor de construcţie făcea o greşeală în ridicarea unei anumite yone a templului, mai târziu avea să capete o rană sau o boală în acea parte a corpului său.

În cadrul idealismului sacru, forma corpului omenesc este un microcosmos al universului. Proporţiile divine pot fi găsite nu doar la amoniţi si la nebuloasele stelare, ci si în trupul uman. Egiptologul R.A. Schwaller de Lubicţ a petrecut cincisprezece ani identificând proporţiile matematice divine la templul din Luxor. De la el ştim că trasarea rituală a fundaţiei si sfinţirea templului constituiau ceremonia de Predare a Casei către Stăpânul ei. In mod similar, scria el, în hinduism construirea unui templu în forma trupului omenesc era considerat a fi un proces magic. Se credea că, dacă supraveghetorul lucrărilor de construcţie făcea o greşeală în ridicarea unei anumite yone a templului, mai târziu avea să capete o rană sau o boală în acea parte a corpului său.

63/64. Dacă inversăm raportul şi împărţim 64 la 63, obţinem un număr numit media lui Pitagora, considerat cel mai mare secret al egiptenilor.

Numerele de o mare complexitate, precum media lui Pitagora, numărul pi sau numărul phi (numit uneori şi proporţia de aur sau numărul de aur) sunt numite numere iraţionale. Ele se află la baza structurii universului fizic şi erau considerate de egipteni principiile guvernatoare ale creaţiei, cele prin intermediul cărora materia a precipitat din mintea cosmică.

Oamenii de ştiinţă de astăzi ştiu că media lui Pitagora, numărul pi şi proporţia de aur, la fel ca înruditul şir al lui Fibonacci, sunt constante universale ce descriu tipare complexe în astronomie, muzică şi fizică. Şirul lui Fibonacci, spre exemplu, este o serie în care fiece număr este suma celor două care îl precedă. Spiralele au la bază acest şir prezent din abundenţă în natură: braţele spiralate ale galaxiilor, în forma amoniţilor şi în dispunerea frunzelor pe tulpină.

Egiptenii considerau că aceste numere caracterizează armoniile secrete ale universului şi le încorporau sub forma ritmurilor şi a proporţiilor în construcţia piramidelor şi a templelor. O clădire astfel ridicată ar fi ideală. O sală, o intrare, o fereastră care are încorporată în arhitectura sa proporţia de aur ar exercita o atracţie inefabilă asupra spiritului uman.

Hipostilul de la Karnak

Hipostilul de la Karnak

Marile temple egiptene sunt, desigur, pline de forme vegetale precum coloanele cu aspect de trestie din hipostilul de la Karnak. Dar viaţa vegetală era aceea ce conferea proporţiile corecte membrelor umane, ea modela coastele, curbându-le în conformitate cu o formulă matematică plăcută ochiului, pe care constructorii templelor încercau s-o reproducă.

Ideea este că templele egiptene erau astfel construite deoarece zeii nu se mai puteau încarna în trupuri de carne şi sânge. Templul era clădit pentru a fi, cu adevărat, trupul unui zeu. Spiritul divinităţii respective trăia în interiorul corpurilor vegetal şi material reprezentate de templu, aşa cum spiritul uman trăieşte în trupurile sale, de asemenea vegetal şi material.

In urma iudeilor nu a rămas o moştenire arhitecturală bogată, precum cea a egiptenilor. Misticismul lor de natură numerică ne-a parvenit sub formă codificată, în limbajul folosit în cărţile lui Moise.

Cartea principală a Cabalei este Zoharul- un amplu comentariu asupra primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament, atribuit în mod tradiţional lui Moise. Dacă lumea este pe deplin materializată, atunci – conform Cabalei — cuvintele şi literele constituie mijloacele prin care s-a desfăşurat acest proces de materializare. Dumnezeu a creat lumea alcătuind tipare din literele alfabetului ebraic. Prin urmare, acestea au proprietăţi magice şi tiparele pe care le formează în scripturi conţin ample niveluri de înţelesuri ascunse.

Capitolul al paisprezecelea din Ieşirea conţine trei versete — 19, 20 şi 21 — formate fiecare din câte 72 de litere. Dacă scriem aceste trei versete unul deasupra altuia astfel încât cele 72 de litere să alcătuiască tot atâtea coloane şi dacă citim coloanele pe rând, descoperim cele 72 de nume secrete ale lui Dumnezeu.

Fiecărei litere ebraice îi este atribuit un număr. Aleph, prima literă, are numărul 1, beth, a doua, are 2 şi aşa mai departe. Conexiunile sunt complexe. Cuvântul ebraic pentru „tată” are valoarea numerică 3, iar cel pentru „mamă” are valoarea 41. Cuvântul pentru „copil” are valoarea 44: suma dintre tată şi mamă.

Şi potrivirile nu se opresc aici.

Valoarea numerică a sintagmei care defineşte în ebraică „Grădina Raiului” este 144. Valoarea numerică pentru „copacul cunoaşterii” este 233. Dacă împărţim 233 la 144, obţinem o valoare foarte apropiată (cu o diferenţă de numai patru puncte zecimale) de numărul phi sau proporţia de aur.

In ultimele decenii, matematicienii şi-au asumat misiunea de a descoperi mesajele astfel codificate în textul cărţilor lui Moise. Witztum, Rips şi Rosenberg, spre exemplu, au încercat să identifice coduri de transcriere ce folosesc şiruri de litere echidistante. Rezultatele date publicităţii includ câteva nume de personaje postbiblice din istoria iudaică, dar deocamdată nu există fraze sau fragmente care să poată fi percepute ca având un mesaj. Nu mie îmi revine sarcina de a dezvălui acest lucru, însă un statistician de la Cambridge mi-a arătat rezultatele obţinute în urma aplicării unui „cod omisiv” extrem de complex, verificat ca fiind valid de un profesor de matematică de la Universitatea din Cambridge. Fragmentele pe care acest statistician mi le-a arătat aminteau de Psalmi.

Imaginati-vă ce ar însemna dacă o carte întreagă — sau o serie de cărţi — ar fi codifi¬cată în textul nostru. Oare fiecare dintre aceste noi texte ar avea diverse niveluri de semnificaţii? O astfel de realizare ar depăşi capacităţile inteligenţei umane obişnuite.

Cercetări recente efectuate de un grup ocult au demonstrat că J.S. Bach a compus unele dintre cele mai frumoase melodii ale lumii — precum celebra Ciaconna — conferind fiecărei note valoarea unei litere a alfabetului. Muzica lui Bach transmite mesaje secrete, asemănătoare cu cele ale Psalmilor – un lucru care, din nou, depăşeşte limitele inteligenţei umane normale.

în cercurile ezoterice, limbajul căruia iniţiaţii îi atribuie niveluri de semnificaţii ascunse este numit uneori„limbaj verde” sau „limbajul păsărilor”. Se spune că Rabelais şi Nostradamus, contemporani la Universitatea din Montpellier, şi Shakespeare, pe de altă parte, ar fi folosit în scris acest limbaj. La el se referă Wagner atunci când face trimitere la legenda conform căreia Siegfried a deprins limbajul păsărilor bând sângele unui dragon.

Să mai amintim în acest sens o posibilitate. Poate că vorbim cu toţii, tot timpul, limbajul verde; poate că unica deosebire între noi şi marii iniţiaţi precum Shakespeare este aceea că ei o fac în mod conştient.

Sigmund Freud era profund interesat de Cabală. Aşa cum vom vedea, aceasta a avut o influenţă formatoare asupra gândirii sale. Numai că Freud a inversat lucrurile atunci când a susţinut că sursa monoteismului lui Moise a fost faraonul Akhenaton. Astăzi ştim că Moise a fost primul în acest sens. Ideile monoteiste ale lui Akhenaton erau diferite într-un mod subtil, însă periculos.

La apogeul Regatului Nou, domnia tatălui lui Akhenaton, Amenhotep al III-lea, părea a prevesti o nouă eră de pace şi prosperitate care, deşi nu a fost marcată de realizări extraordinare precum marea piramidă, avea să ducă la construirea celor mai de seamă temple ale lumii antice.

După trei fiice, regina Tiy i-a dăruit faraonului Amenhotep un fiu. Poate fiindcă fusese îndelung aşteptat, poate fiindcă era limpede că tatăl lui nu avea să mai trăiască mult, băiatul a fost crescut în interiorul templului, fiindu-i instilat sentimentul unei misiuni de ordin cosmic.

Akhenaton se născuse cu o deficienţă cromozomială care îi conferea o înfăţişare stranie, hermafrodită, chiar nepământeană: avea coapse feminine şi un chip prelung, cu aspect eteric, spiritualizat. Această deficienţă îi provoca totodată simptomele unei instabilităţi mentale: manii, halucinaţii, paranoia.

O anume combinaţie a acestor factori poate să-i fi determinat acţiunile ce ameninţau să afecteze întregul proces al evoluţiei umane.

Spre deosebire de civilizaţia babiloniană, în care regii funcţionau independent de casta preoţească, fapt care a dus la cazuri extreme de cruzime despotică, faraonii Egiptului acţionau sub egida preoţilor iniţiaţi. De aceea, opinia încetăţenită conform căreia revoluţia pusă la cale de Akhenaton a fost un act de individualism radical este greşită.

începutul domniei lui Akhenaton a coincis cu debutul unui nou ciclu sothic — unul dintre marile cicluri astronomice care au modelat istoria, în conformitate cu gândirea teologică.

Ciclul sothic are o durată de 1 460 de ani. în mitologia egipteană, fiecare început de ciclu era marcat de revenirea păsării Bennu, phoenixul ce vestea naşterea unei noi epoci. Când Akhenaton a anunţat închiderea celui mai strălucit templu al lumii, de la Karnak, şi fondarea unui nou centru de cult şi totodată capitală undeva la jumătatea distanţei între Karnak şi Gizeh, acesta nu a fost un act de voinţă al unui individ excentric, ci fapta unui rege iniţiat ce-şi împlinea destinul cosmic. Astfel, el pregătea întoarcerea păsării Bennu în anul 1321 î.C.

Prima sa măsură a fost aceea de a construi un nou templu dedicat lui Aton, zeul discului solar. în incinta acestuia se afla un obelisc încununat de piatra Benben, pe care urma să coboare în zbor legendara pasăre Phoenix.

Următorul pas, susţinut de regina Tiy, mama faraonului, a fost acela de a construi noua capitală şi de a trimite într-acolo, pe calea apei, întregul aparat guvernamental. Akhenaton voia să modifice astfel axa de rotaţie a planetei.

Apoi a declarat că Aton era unicul şi adevăratul zeu, ceilalţi neavând o existenţă reală. Acesta era deci un monoteism foarte apropiat, ca sens, de cel modern. Venerarea divinităţilor precum Isis, Osiris şi Amon-Ra a fost interzisă. Templele lor au fost închise, festivalurile populare care le erau dedicate fiind declarate simple superstiţii.

Reforma lui Akhenaton are în ea ceva atrăgător pentru omul modern. La fel ca monoteismul actual, cel susţinut de Akhenaton era unul de tip materialist. Prin definiţie, monoteismul neagă existenţa celorlalţi zei, dar şi a spiritelor şi a altor forme de inteligenţă neîntrupată. Prin urmare, el tinde să fie materialist în sensul că neagă experienţa spiritelor — or, această experienţă, aşa cum am sublimat deja, este însăşi esenţa spiritualităţii.

Prin urmare, Soarele fizic a fost cel pe care Akhenaton 1-a declarat divin, sursa binelui şi a tot ceea ce este pozitiv. în consecinţă, arta din vremea sa a renunţat la formalismul hieratic tradiţional, cu ierarhia sa de divinităţi. Arta lui Akhenaton pare naturalistă într-un mod pe care nouă, astăzi, ne este uşor să-1 apreciem. Unele imnuri dedicate lui Aton care s-au păstrat şi par să anticipeze în mod remarcabil Psalmii lui David. „Ce felurite sunt cele pe care le-ai făcut tu! Ai creat lumea după voia ta – oameni, vite şi fiare sălbatice”, exclama Akhenaton. „Nenumărate sunt lucrările tale, cânta David, şi pe toate le-ai făcut cu înţelepciune. Lumea e plină de roadele mâinii tale.”

Dar dincolo de armoniile poetice, dincolo de raţiune şi de modernism se ascundea o monomanie dementă. Interzicând venerarea tuturor celorlalţi zei şi declarându-se pe sine însuşi unicul mediu de transmitere a înţelepciunii şi influenţei lui Aton în lume, Akhenaton a afirmat inutilitatea castei preoţeşti, pe care a înlocuit-o în întregime cu propria-i persoană.

In ciuda faptului că s-a aşezat în centrul tuturor practicilor religioase, faraonul s-a retras tot mai adânc în labirintul de curţi interioare ale palatului, alături de frumoasa lui soţie, Nefertiti, şi de copiii lor. Acolo se juca împreună cu tânăra sa familie, compunea imnuri şi refuza să asculte veştile rele despre tulburările populare sau revoltele din coloniile Egiptului, care îi ameninţau supremaţia în regiune.

Iar prăbuşirea s-a produs în cele din urmă din interior. După cincisprezece ani de domnie, în ciuda tuturor rugăciunilor adresate lui Aton, îi moare una dintre fiice. Apoi se stinge şi mama faraonului, Tiy, care îl susţinuse întotdeauna, iar Nefertiti dispare din consemnările de la curte. Doi ani mai târziu, preoţii pun la cale asasinarea lui Akhenaton, după care îl aşază pe tron pe cel ce avea să devină cunoscut lumii sub numele Tutankhamon.

Imediat, casta preoţească începe reconstruirea Tebei. Capitala fondată de Akhenaton devine în scurt timp un oraş părăsit şi toate monumentele ridicate în cinstea lui, toate reprezentările sale şi toate menţiunile numelui său sunt sistematic distruse.

Unii specialişti din epoca modernă l-au considerat pe Akhenaton un personaj profetic, chiar sacru. Este semnificativ însă faptul că, aşa cum ştim de la Manetho, egiptenii i-au consemnat domnia ca pe un eveniment sethian. Seth este, desigur, Satan, marele spirit al materialismului, care tinde întotdeauna să distrugă adevărata spiritualitate. Dacă trimisul său, Akhenaton, ar fi reuşit să convertească omenirea la materialism, atunci cei trei mii de ani de dezvoltare delicată a spiritului uman şi numeroasele calităţi care au evoluat între timp ar fi fost pierdute pentru totdeauna.

Deşi nu s-a păstrat nicidecum în aceeaşi stare ca unele dintre templele egiptene, nici o construcţie religioasă nu stârneşte mai mult imaginaţia colectivă decât Templul lui Solomon.

Saul a fost identificat recent ca un personaj istoric menţionat în scrisorile regilor vasali ai lui Akhenaton. Loiali, aceştia îi trimiteau rapoarte cu privire la evenimentele petrecute în ţările lor. Numele lui Saul în aceste scrisori este „Labya”, regele populaţiei „Habiru”. Ca urmare a acestei identificări în arhivele culturilor învecinate, putem spune astăzi cu certitudine că David — „Tadua” — a fost primul care a unificat triburile lui Israel într-un regat unic, când a devenit rege al Ierusalimului în 1004 î.C, adică în timpul domniei lui Tutankhamon. David este cel care a pus temeliile templului din Ierusalim, dar a murit înainte de a-1 putea construi, această sarcină revenindu-i fiului său, uns rege al Ierusalimului în 971 Î.C.

înainte de noua cronologie stabilită de David Rohl, se credea că Solomon — dacă fusese un personaj istoric real — a trăit în Epoca Fierului. Acest fapt constituia o problemă serioasă, deoarece arheologii nu au găsit în vestigiile din perioada respectivă nici o urmă a bogăţiei şi a construcţiilor pentru care Solomon a fost dintotdeauna renumit. Plasarea lui în Epoca Bronzului s-a dovedit a fi perfect justificată. în straturile arheologice corespunzătoare acestei perioade au fost descoperite ruine în stil arhitectural fenician — posibilă operă a unui anume Hiram.

Figura lui Solomon a rămas în conştiinţa populară ca însăşi întruparea înţelepciunii şi măreţiei princiare, iar în tradiţia secretă, ca stăpânitor magic al demonilor prin excelenţă. In tradiţia ocultă a francmasoneriei — aşa cum ştim dintr-un discurs al cavalerului Michel Ramsay, din 1736 — Solomon şi-a consemnat cunoaşterea magică în cartea secretă aşezată mai târziu la fundaţia celui de-al doilea templu ridicat în Ierusalim.

In folclorul iudaic, domnia lui Solomon a fost atât de rodnică, încât aurul şi argintul deveniseră la fel de răspândite precum pietrele de pe străzi. Dar fiindcă iudeii nu aveau în epocă o tradiţie a construcţiei templelor, fiind un popor nomad, Solomon a preferat să angajeze ca arhitect un fenician pe nume Hiram Abiff. Dacă întreaga construcţie nu pare să fi fost — pe baza dimensiunilor consemnate în Vechiul Testament — mai mare decât o biserică parohială actuală, decoraţiunile sale erau, atât ca număr, cât şi ca strălucire, fără precedent.

In centrul său se afla Sfânta Sfintelor, o incintă placată cu aur şi incrustată cu pietre preţioase. Rolul său era acela de a găzdui Chivotul Legământului, în care erau închise Tablele Legilor. Heruvimii ale căror aripi se întindeau protector asupra lui erau, după cum am văzut, reprezentativi pentru constelaţiile zodiacale. In colţurile alta¬rului se aflau patru coarne, simbolizând Luna, şi un sfeşnic din aur cu şapte braţe — desigur, o reprezentare a Soarelui, Lunii şi celor cinci planete principale. Pilaştrii Iachin şi Boaz măsurau pulsul cosmosului şi erau astfel amplasaţi încât să marcheze cele mai îndepărtate puncte ale răsăritului de soare la echinocţiu; în conformitate cu istoricul iudeu din secolul I, Josephus, şi cu Clement, primul episcop de Alexandria, cei doi pilaştri erau încununaţi cu „orreries” – reprezentări mecanice ale mişcărilor planetare. Relatarea biblică menţionează de câteva ori prezenţa rodiilor sculptate. Robele preoţilor erau decorate cu pietre preţioase ce simbolizau Soarele, Luna, planetele şi constelaţiile, dar smaraldul este singura piatră numită ca atare.

Cea mai interesantă caracteristică a templului pare să fi fost un lac — sau, conform Coranului, o fântână — de alamă topită. La fel ca în cazul şarpelui de bronz ţintuit pe lemn de Moise, această imagine ar trebui să ne trimită cu gândul la practicile secrete de transformare a fiziologiei umane.

Hiram, meşterul constructor, a angajat o breaslă pe meşteşugari pentru a-i pune proiectul în practică şi i-a grupat în trei grade: Ucenici, Companioni şi Maeştri. Iden-tificăm aici noţiunea de confrerie ce avea să treacă treptat dincolo de limitele înguste ale ezoterismului şi să transforme organizarea socială în întregul ei, iar în povestea uciderii lui Hiram Abiff identificăm un avertisment cu privire la turnura negativă pe care ar putea-o lua situaţia.

într-unele dintre tradiţiile secrete este prezentă o subtilă rivalitate între Solomon şi Hiram Abiff. Regina din Saba 1-a vizitat pe Solomon, dar a vrut totodată să-1 cunoască pe omul care construise un templu atât de fascinant. Iar când a simţit privirea lui Hiram Abiff asupra ei, a avut senzaţia unui metal topit curgându-i prin trup. L-a întrebat apoi cum a izbutit să aducă frumuseţea cerurilor pe Pământ, în arhitectura templului. El i-a răspuns ridicând în aer o cruce în forma literei T. In clipa următoare, toţi lucrătorii din jur s-au năpustit în templu aidoma unor furnici.

Şi aici apare imaginea unei insecte. Tradiţiile păstrate în Talmud şi Coran afirmă că templul a fost construit cu ajutorul unei insecte misterioase, capabile sa cioplească piatra, numită Shameer. La fel ca în cazul stupului, avem şi de această dată un simbol al forţelor spirituale, pe care Hiram le putea comanda.

Trei dintre lucrătorii din subordinea arhitectului erau invidioşi pe puterile lui secrete şi la un moment dat au decis că trebuie să afle tainele lacului de alamă. La sfârşitul unei zile de lucru,

Templul lui Solomon într-o gravură din secolul al XVIII-lea. Cărturarul şi francmasonul Albert Pike îl numea „o imagine prescurtată a cosmosului". Pilaştrii gemeni lachin şi Boatţ au numeroase semnificaţii ascunse, inclusiv, la un nivel fiziologic, fluxul ritmic al sângelui roşu şi, la nivel cosmic, pătrunderea alternativă a spiritului în lumile spirituală şi materială.

când Hiram pleca de la templu, cei trei l-au atacat, iar cum el a refuzat în mod repetat să le dezvăluie secretele sale, l-au asasinat, fiecare administrându-i câte o lovitură sângeroasă la cap.

Se spune că unele secrete au murit odată cu el, fiind deci pierdute pentru totdeauna, şi că tainele divulgate în cadrul şcolilor misterelor şi al societăţilor oculte sunt de mai mică importanţă.

Există aluzia unui element de natură sexuală în relatarea privind crucea în formă de T şi senzaţia de arsură a reginei din Şaba, dar pentru a putea înţelege secretele lui Hiram Abiff trebuie să ne punem următoarea întrebare: ţinând seama de toate elementele astronomice din alcătuirea şi din decoraţiunile templului, care anume era orientarea acestuia? Doi cercetători masoni, Christopher Knight şi Robert Lomas, au aflat răspunsul la această întrebare pornind de la faptul că Hiram provenea din Femeia, regiune a cărei principală divinitate era Astarte – sau Venus. Fireşte, acest lucru concordă cu detaliile decorative deja menţionate: rodiile, care sunt fructele zeiţei Venus, şi smaraldele, pietrele preţioase ale aceleiaşi divinităţi.

In conformitate cu Clement din Alexandria, perdeaua care izola Sfânta Sfintelor avea un decupaj în forma unei stele cu cinci colţuri. Aceasta a fost întotdeauna un simbol al zeiţei Venus, datorită traseului similar urmat de planeta Venus pe ecliptică într-un ciclu de opt ani, cu cinci apariţii pe cerul dimineţii şi cinci pe cel de seară. Este singura planetă care schiţează un astfel de tipar regulat. Tiparul este considerat uneori o pentagramă, alteori o stea cu cinci colţuri şi câteodată – aşa cum vom vedea când vom analiza rozacrucianismul — o floare cu cinci petale, şi anume roza.

Pe lângă faptul că este un simbol al lui Venus, pentagrama are o semnificaţie deosebită în geometrie deoarece — aşa cum menţiona Luca Pacioli, profesor care a studiat matematica lui Leonardo da Vinci, în cartea sa despre proporţia divină — încorporează numărul de aur.

Mai mult decât atât, această geometrie sacră operează deopotrivă în spaţiu şi în timp.

Cinci cicluri venusiene de câte 584 de zile se întind pe exact opt ani solari, ceea ce înseamnă că un ciclu venusian este 1,6 dintr-un ciclu solar. Am mai întâlnit şi înainte această valoare, de 1,6; sunt primele două cifre din proporţia de aur – unul dintre numerele iraţionale şi magice care descriu precipitarea materiei din mintea cosmică. Conform doctrinei antice secrete, planetele şi stelele sunt cele care controlează această precipitare.

Asocierile cu Venus nu se opresc aici, o dimensiune ducând la alta, aidoma universurilor multiple imaginate de ştiinţa modernă. Există multe etimologii posibile ale numelui „Ierusalim”, una specificând că numele iniţial al oraşului era Urşalem, „ur” însemnând „fondat de”, iar „Şalem” fiind numele antic al zeiţei Astarte (sau Venus) în contextul de seară. Lojile masonice au ca model Templul din Ierusalim. Steaua cu cinci colţuri a lui Venus este prezentă deasupra scaunului ceremonial al Marelui Maestru, iar iniţiaţii se salută printr-o îmbrăţişare ceremonială fraternă, în cinci mişcări. Lojile au lucarne astfel dispuse încât lumina lui Venus să pătrundă prin ele în anumite zile importante. Un maestru mason renaşte ceremonial cu faţa spre lumina lui Venus la echinocţiu.

Ţinând seama de identificarea lui Venus cu Lucifer, aceste asocieri ar putea părea la prima vedere deconcertante, dar în cadrul istoriei ezoterice, Lucifer este întotdeauna un rău necesar. Capacitatea de gândire a omului a fost făurită prin intermediul echilibrului dintre Venus şi Lună, iar Luna, aşa cum am văzut, este prezentă în structura altarului din templu.

Misiunea lui Solomon era aceea de a conduce omenirea spre o lume întunecată, pregnant materială, păstrând însă vie flacăra spiritualităţii. Era aceeaşi misiune pe care francmasoneria avea să şi-o asume în secolul al XVII-lea, în zorii epocii moderne a materiaUsmului.

Mitul lui Solomon îşi găseşte un distant ecou în insulele Britanice. Specialiştii de astăzi consideră în general că, dacă legendele lui Arthur au o bază istorică, aceasta datează din „Evul întunecat” ce a urmat retragerii romane din insulele Britanice, când un războinic creştin a dus lupte glorioase, dar în esenţă inutile, împotriva năvălitorilor păgâni. S-a susţinut la un moment dat că personajul istoric aflat la originea legendelor arthuriene ar fi fost Owain Ddantgwynne, un senior velş care i-a înfrânt pe păgânii saxoni în bătălia de la Badon, în anul 470. In acest caz, „Arthur” ar fi fost de fapt un tidu onorific, care însemna „ursul”.

Dar regele Arthur cel original a trăit la Tintagel puţin înainte de epoca lui Solomon, în circa 1100 Î.C., când comunităţile rurale paşnice din insulele Britanice ale Epocii de Bronz au fost cotropite de populaţiile războinice ale Epocii Fierului. Mentorul său spiritual, Merlin, vrăjitorul din pădurea Cellydon, era un supravieţuitor din era cercurilor megalitice. El 1-a ajutat pe Arthur să menţină vii misterele solare. Arthur însuşi era un rege al Soarelui, înconjurat de cei doisprezece cavaleri ai zodiacului şi căsătorit cu Venus, Guinevere fiind forma celtă a numelui Venere, adică Venus. Coroana sa era reprezentată de chakra creştetului, aprinsă pentru a-şi putea călăuzi supuşii, aşa cum Solomon şi-a condus şi el poporul prin întuneric.

Herodot menţiona că, în Imn, despre rege se credea că emite o lumină atât de intens strălucitoare, încât la audienţele acordate supuşilor săi, trebuia să stea în spatele unei perdele. Coroana simbolica atingerea unui anumit grad de iniţiere şi faptul că iniţiatul era încununat de focul conştiinţei spirituale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: